Nea’ Ionica. Asa il cunosc. Primele amintiri cu si despre nea’ Ionica le am cam de cand aveam 6-7 ani. Coboram de la bunici, dintr-un bloc vechi, pe Ion Maiorescu 7, in curte la joaca. Daca vedeam lumina aprinsa la el, mai coboram cateva trepte, la demisol. Inevitabil, auzind pasi pe coridor, Tanti Voica intreba: “Cine e?”. “Eu, Sandu!”, raspundeam sec, si bateam la usa lui nea’ Ionica. “Intra, Sandele!” – pesemne m-a auzit vorbind mai devreme. Intru in camaruta lui si il vad pe marginea patului, cu o tigare fara filtru intre degete.
- “Ce faci, Sandele? Tanti Anisoara, nea Ion?”
- “Bine”, raspundeam iar sec, “mai ai reviste?” intrebam la randul meu, dar deja ochii mei cotrobaiau demult printre ele…
- “Mai am. Azi am mai gasit cateva.”
Apoi ma asezam langa el, deschideam o revista sau un calendar, si nea’ Ionica imi arata si povestea despre puterea lui Superman – o imagine cu o explozie de raze colorate printre niste crengi.
- “Iti place asta?”
- “Da, e frumoasa!”
- “Ti-o dau tie, atunci!” – si rupe pagina cu grija.
Si eu ma bucuram. Apoi plecam repede sa le arat si celorlalti ce am eu.
Acum dupa mai mult de douazeci de ani, ma bucur sa spun din nou “Saru’mana, nea’ Ionica!”. Poate ne revedem sa imi mai arati cate ceva.